(Literary Research/Recherche Littéraire 17.34 - (Fall - Winter / automne - hiver, 2000) 447-49

It couldn’t help but be an exercise in fair complexity: the translation of Eminescu into English is implicitly an exercise in alienation. However, investing heavily into the figura of this late romantic (“National Poet,” all right?) is a favourite pastime of Romanian culture. It also is its chief claim to that superlative realism that aestheticizes nationalism unto the sacred. In the hottest nationalistic cauldrons of that culture it is held that Eminescu is “the most complete man of Romanian culture,” and even that “the 21st century will either be Eminescian or it won’t be at all.” Charged with such a limpy array of historical responsibilities that the duty to beauty did and does impose on his her(m)itage, Eminescu is supposed to be acidly defaced in translation. Thus, the task of his translator proves to be as hard as matter: he’s to betray text and country. On the other tongue, this “untranslatable” poet translates well, in the sense in which the loss of sublimity can be tamed and retained beautifully. One prime example is the glossy “Glossa” (1883), a text which has elicited championships of “this-sounds-so-good-in-English-too” versions. Adrian George Sahlean joins the club, en maître:

Time goes by, time comes along. / All is old and all is new; / What is right and what is wrong, / You must think and ask of you; / Have no hope and have no fear, / Waves that rise can never hold; / If they urge or if they cheer, / You remain aloof and cold.

Translation is a hellish work, thus not devoid of the pleasure of choosing – ad infinitum, as the monolingual St. Augustin would have it. Once the code of translation is found, once the music in-between takes over both choice and the meanness of meaning, sense begins to flow as freely as language allows. I suggest that such poems are not translated but “translating”: they become in the in-betweenness between source and target; unlike both Zeno’s arrow and the corporate thought of the arriviste, they float Mozart-like. This music’s accomplished task overcomes the translator; it also overcomes the readers, no longer pressed to claim the authorship of their reading: to poems in read, readers in love.

Sahlean has chosen the primacy of music; while loyally and almost flawlessly rewriting Eminescu’s prosody, he veils the challenges of translation under the effortlessness of smooth. This is fraught with the dangers of “mere sounding” that Eminescu himself was warning against: the reader could easily fall into the melopoea which renders meaning useless, thus offering the faint purposelessness of a puppet-mirror. Yet, there is redemption in this danger: wearing itself off in the repetitive patterns characteristic of Eminescu’s prosody, the pleasure of sound comes to haunt the readers and force them on the escape route from meaninglessness. This is the hope of meaning that Sahlean’s virtuos(o), soft versions offer as meaning: one is to – as if in protest – salute their emergence. Blushing and the sublime don’t translate; but the subtle reaction to both – melancholy – does, as in Sahlean’s version of “Peste vîrfuri” (Over treetops, 1883):

Over treetop, white moon wanders / Forest boughs shake gentle leaf / Sounds a horn with distant grief / Alders bow their heads asunder. // Far away and even farther, / Softer still, its fading breath / Soothing with a dream of death / My soul’s unrelenting ardour. // Why your music from me sever / When I turn to you, forlorn – / Will you sound again sweet horn / For my soul’s enchantment, ever?

Sahlean is the latest in a line-up of notable translators from the "local universalism" of Eminescu's Romanian into today's oecumene of AmerEnglish. Rehearsing imperfections which call attention to their virtual elimination in song, he mutes them after polishing repetitions, and chooses wisely to let music choose for him. He takes the implacable defeat of translation – gracefully; grace, thus, awaits the reader. This is how he renders, most memorably, the stanzas telling of the Evening Star’s flight through space to find the Maker and ask to be released from cold im-mortality:

A canopy of stars, below; / Above, a starry dome: / An endless lightning seemed to flow / And through the heavens roam. // And in the dark that streamed around, / As on the first day’s morn, / He glimpsed the chaos vales unbound / >From where the light is born. // He flies aswim through seas of light / With love on wings of thought... / Until all perishes from sight, / Until all turns to naught; // He goes where there’s no bound or bourn, / Nor is there eye to know, / And time itself from voids uptorn / Struggles in vain to grow; // For there is naught, yet it is there / A thirst that draws him on, / A depth that lingers, like the snare / Of blind oblivion...

The sorts of language draw high and near for any translator of “Luceafarul” (“The Evening Star,” or “Lucifer,” 1883), the one hundred-stanza poem offered as the standard and Romantic expression of the impossible love between the star and a maiden. Petre Grimm translated, à l’ancienne, its first and fairy-tale-like stanza, as:

There was, as in the fairy tales, / As ne’er in the time’s raid, /
There was, of famous royal blood / A most beautiful maid.

Corneliu M. Popescu, Eminescu’s teenage translator, renders it with British breath:

Once on a time, as poets sing / High tales with fancy laden, /
Born of a very noble king / There lived a wondrous maiden.

Sahlean’s “no-hiccup, non-nonsense” version runs:

... Now, once upon enchanted time, / As time has never been, /
There lived a princess most divine / Of royal blood and kin.

The bilingual reader, particularly the diasporic intellectual to whose class the now New England-based Sahlean belongs, can appreciate that these translations have the energy to build a fictional country for their own dwelling. Heidegger thought that language is the house of being (it might look so from the unmoved, Archimedean standpoint of myth-ridden Black Forest), but for an expatriate like Cioran, la patrie is a tent pitched in the desert. The tent is made of words, no less, and this country on the move, this transatlantic movement of people and texts, gives the reader the leisure to repose in between. In this floating country no Wronglish could be spoken. Sahlean’s versions collapse the small infinite that separates emigration from immigration with the large one that looms between source and target. Translation here is a sign of the easy age where metaphorical exile and actual commuting take over the dramatic exile of those hard times that make up the human fabric of futures past. Translation here becomes a faked exile: a self-effacing rendition of Eminescu’s “deportation in being.” When dis/hardening of meaning, empty words bear lovely music.

Calin-Andrei Mihailescu

("Observatorul", 6/14/2006, Toronto, Canada)

          Ca orice român Adrian George Sahlean este fascinat de frumuseţea, muzicalitatea şi adâncimea spirituală a stihului eminescian, dar spre deosebire de alţii, Sahlean nu poate rezista ispitei de a împărtăşi emoţia artistică şi altor iubitori de poezie care nu pot să-l savureze în original. S-au făcut şi se vor mai încerca traduceri din Eminescu, dar prin ce este unică tălmăcirea lui Sahlean? Este ea una dintre tălmăciri, sau este tălmăcirea? Cândva o să avem surpriza să ne cadă în mână un volum de versuri semnate de acest poet îndrăgostit de lirica eminesciană. Mă aştept la ea pentru că Sahlean are un suflet de poet, condeiul putând surprinde în traducere toată încărcătura de nuaţe a verbului eminescian. Este una să desenezi o floare şi este cu totul altceva să o trans-plantezi. Ti se cere acelaşi sol de flexiuni lingvistice, acelaşi unghi de rază, aceeaşi paralelă sufletească şi meridian cât de cât aproximativ în perceperea izvorului. Dar cum poate cineva care transplantează să nu scuture polenul, să nu sperie nici baletul de fluture pe o petală, nici să răstoarne potirul albinelor şi nici să rupă păienjenişul de aur al lunii? Unii traduc cuvânt cu cuvânt credincioşi zăbalei lexicale, alţii traduc liber şi aiurea, alţii renunţă la povestea izvoarelor murmurată pe sideful adjectival şi curcubeicul jucat pe prispa de scoică şi aşa mai departe.

Pentru Sahlean traducerea este un fel de act liturgic de creaţie şi geneză când “totalul e mai mare decât suma părţilor sale”, o euharistie în care “ale Tale dintru ale Tale” sunt aduse în numele întregii creaţii în jertfa nesângeroasă şi de taină a Cuvântului. De aici greutatea şi piatra de încercare pentru orice traducător. Dacă missa este cântată la orgă nu o poţi cânta cu ţambalul şi nici arcul gotic nu-l poţi înlocui cu unghiul drept de tavernă. Analogia ne duce la o atitudine care nu este chiar de neînţeles. De exemplu “majoritatea combinaţiilor de rimă, cum cu bună dreptate observă Sahlean, azi tabulate în dicţionare, s-au ‘epuizat’ după atâta amar de ani de împerecheri. In plus, în cultura invadatoare de mass media, atât ziaristica precum şi reclama comercială au intensificat clişeizarea rimelor, accelerând un process firesc de inflaţie.” De unde şi falsa percepţie că ritmul şi rima sunt nişte scule facile şi desuete.

Intenţia poetului traducător a fost dintru început de a “sugera în engleză specificitatea de stil şi sonoritate a lui Eminescu, nu de a-l forţa în tiparul aşteptărilor.” Pentru Sahlean, înrudit cu sclipirile neastâmpărate de cleştar muzical la Mozart sau cele ale lui Vivaldi, Eminescu se aseamănă cu muzica lor, adică: “combinaţiile sunt simple şi previzibile, dar efectul cumulative are seninătate şi o liniştitoare adâncime ce nu se explică prin examinarea separată a componentelor.” Autorul ne invită insistent să-l ascultăm pe Eminescu: “Citiţi-l cu voce tare!”

Cartea “Poezii alese - Selected Poems”, apărută în “Editura Univers”, Bucureşti, 2000, cuprinde un florilegiu selectat din poezia eminesciană. Ilustraţia cărţii aparţine talentatului grafician Mircia Dumitrescu. In prefaţa semnată de Dumitru Radu Popa citim: “Traducerile lui Adrian George Sahlean din poezia lui Eminescu reprezintă, în primul rând, un mare pariu câştigat. E un pariu făcut deopotrivă cu sine însuşi, dar şi cu acei specialişti şi traducători care susţin teza intraductibilităţii poetului nostru naţional.”

E interesant cum o creaţie bine realizată o asociem cu vârsta toamnei şi înţelepciunea senectuţii. Pe Sahlean îl urmăresc demult prin prisăcile lirice ale slovei eminesciene. Mi-l imaginam cu nişte ochelari cu dioptrii mărite şi eventual o cârjă. Pe“bătrânul” care mă vrăjise prin arta de poetică înţelegere a punţii către Logos l-am întâlnit la “Săptămâna Românilor” din Hamilton. Era mai tânăr decât visurile mele. Acest ...“bătrân”, un fel de bibliotecă ambulantă, era de o smerenie rară. In liniştea de slavoslovie a “Câmpului Românesc” din Hamilton Sahlean adusese cu el freamătul teiului din Ipoteşti şi nostalgia irmoaselor eminesciene pe care le îngânam şi noi adinioară “ pe lângă plopii fără soţ”.

Aşa începe Eminescu ,“citit cu voce tare” de Sahlean, în limba lui Shakespeare: “...Now, once upon enchanted time, / As time has never been, /There lived a princess most divine/ Of royal blood and kin.” Este păstrat ritmul, rima, sensul şi muzicalitatea. E vorba de o artă de giuvaergiu pe care Sahlean o stăpâneşte. Diamantul e scump. Trebuie cioplit cu multă grijă. Mai mult chiar, trebuie să posezi şi vrăjitoria de “poveste a vorbei” de a prinde pe fiecare colţ diamantin chiotul de horă al luminii. Bunăoară: “La steaua” . Nu e vorba numai de meşteşug, ci pur şi simplu de harul inspiraţiei ca să realizezi o asemenea traducere fidelă originalului din toate punctele de vedere:”It may have long died on its way/ Into the distant blue/ and only now appears its ray / To shine for us as true.” Poate şi mai dificilă de tradus a fost strofa următoare gândindu-ne că figura de stil a antinomiei este un joc pe muchea de lamă care în traducere poate deveni... lamentabilă: “We see an icon slowly rise/ And climb the canopy;/ It lived when yet unknown eyes/ We see what ceased to be.”

Alexandrinii sunt uşor de tradus, dar ce ne facem cu un cântec de vioară în care arcuşul urmează abecedarul de fulger ca în poeziea “Stelele-n cer” . In româneşte: “Stelele-n cer / Deasupra mărilor/ Ard depărtărilor,/ Până ce pier.” E scrisă într’o grafie paganinică. Intr’adevăr un pariu greu de câştigat. Si iată cum l-a câştigat Sahlean: “Stars in the sky/ Of lone existence / Burn in the distance, / Until they die.”

In contextul literaturii române al începutului de mileniu Adrian George Sahlean aduce un suflu nou de suflet curat, angelic aş zice, înalt ca pietrele Ceahlăului ale neamului nostru aducând un omagiu lui Eminescu - acest sfânt al graiului nostru. Nu este un lucru uşor. Toţi avortonii din mahalaua actuală a literaturii noastre sunt posedaţi de sindromul copilului prost crescut care pentru a câştiga atenţia se pretează la cele mai stupide gesturi. E la modă să scuipi pe Eminescu şi pe generaţia de creatori dintre cele două războaie mondiale, să-ţi faci glorie din batjocorirea voievozilor şi sfinţilor noştri.

Apa trece, dar pietrele rămân. Si una dintre ele se numeşte Adrian George Sahlean.

Dumitru Ichim